Postat de admin ADD COMMENTS
„Cineva – care a lecturat cu interes toate materialele mele referitoare la viaţa spirituală, dar mai ales cea de dinaintea morţii fizice – m-a întrebat :
– De ce nu-ţi scrii, domnule, memoriile ?
Răspunsul meu a fost simplu:
– Pentru că nu mi-s încă pensionar, am spus eu, nu sunt bătrân, şi chiar dacă le-aş scrie, ar trebui să plagiez !
– De ce ? m-a întrebat intrigat individul. Pe cine-ai plagia ?
Răspunsul meu porni către el din subsolul inimii mele.
– Aş plagia pe Dumnezeu !”
(Liviu Pirtac)

Cami mă privi veselă cu ochii ei superbi albaştri.

– Şi tu crezi în toate prostiile astea ? întrebă candid.
Apucasem să-i povestesc despre experienţa prin care trecusem în timpul operaţiei ortopedice, experienţa de decorporare care pe mine m-a marcat pentru toată viaţa.
– Ai visat ursuleţ, continuă ea, zâmbind şăgalnic. Nu există nimic după moarte, doar întuneric şi un vid inconştient etern.
Se ridică din pat, îşi îmbrăcă pe trupul gol halatul ei rozaliu de casă, după care se îndreptă cu paşi de căprioară spre baia apartamentului, aruncându-mi o privire scurtă înainte de a închide uşa.
– Prostuţule, mai apucai eu să prind din zbor, înainte de-a auzi cum femeia dădu drumul apei în cabina de duş.
M-am ridicat şi eu din pat, m-am îmbrăcat şi m-am îndreptat către bucătărie. Am deschis uşa frigiderului, scoţând o sticlă rece cu suc din care am băut cu nesaţ.
*******************************
Camelia A. a fost dragostea vieţii mele.
Ne-am cunoscut încă din primul an de liceu, eu începusem un liceu teoretic care în al doilea an se transformase (datorită cerinţelor partidului comunist unic de pe-atunci ) în liceu de matematică-fizică cu profil informatic.
În cadrul liceului exista o clasă cu profil sanitar, dar numai pentru clasele a noua şi a zecea, treapta a doua elevii trebuind s-o continue într-un liceu din localitatea hunedoreană Hunedoara (pe vremea aceea, după primele două clase de liceu, se dădea un examen eliminatoriu care se numea „examen de treaptă”).
Camelia era din oraşul Lupeni. Făcea naveta în Petroşani.
Era înaltă, deosebit de frumoasă, blondă naturală cu părul lung-lung, ochii albaştri puri şi cu un trup asezonat cu stasurile în vigoare pentru anii aceia.
În primul an de liceu am tatonat terenul, eu, dar şi ea.
Treceam în pauze unul pe lângă celălalt, ne salutam, ne zâmbeam reciproc, uneori schimbam câteva cuvinte, amabilităţi, dar nimic altceva.
Semi-maturizarea din anul doi m-a îndemnat s-o opresc în primele zile de şcoală şi să-i cer prietenia (cel puţin aşa se proceda în vremea aceea), iar după acordul ei care m-a ridicat în culmea fericirii am invitat-o la un „ceai” (aşa se numeau pe atunci petrecerile dansante pe care le ţineam acasă la noi, pe la prieteni, rând pe rând, sâmbăta noaptea).
A fost o iubire platonică de un an, după care ea – dând treapta şi reuşind cu o notă demnă de invidiat – a trebuit să continue anul trei de liceu şi pe cel terminal la instituţia de învăţământ cu profil sanitar din Hunedoara, iar eu – fireşte ! – după acelaşi examen luat cu o notă bunicică (peste opt), am rămas la acelaşi liceu din Petroşani.
Se spune că ochii care nu se văd se uită.
Nimic mai adevărat.
Un timp destul de îndelungat ne scriam aproape zilnic, după care – din nefericire ! – scrisorile ei s-au rărit, (am aflat ulterior că se cuplase cu un tip mai în vârstă decât ea cu vreo zece ani, care practica boxul amator).
Apoi, în ultima scrisoare (pe care – culmea ! – o mai păstrez şi astăzi) m-a rugat să nu-i mai scriu, s-o uit, căci ea cunoscuse un băiat deosebit, campion pe ţară la boxul amator la categoria cocoş.
Dacă v-aş spune că nu m-a durut lucrul acesta,v-aş minţi. Singurul sport pe care îl practicam eu la vremea aceea era … şahul !
Greu de făcut faţă unui boxer.
Dar nu este timpul cel mai bun medic pentru sufletele chinuite de iubirile uitate sau neîmpărtăşite ?
Fireşte, m-am convins de asta pe propria-mi piele.
***********************************
Apoi am cunoscut-o pe Maria.
Ne-am plăcut reciproc încă de la primul „ceai dansant” , am fost la început prieteni, apoi logodnici până la terminarea facultăţii de mine din oraşul meu natal.
Dar nu despre Maria am de gând să scriu în acest material, poate într-unul viitor, ci … despre Camelia.
Prima iubire a vieţii mele.
***********************************
În anul 1999, aflat în plin divorţ de Maria (aveam un serviciu bunicel pe vremea aceea la separaţia şi încărcarea minei Livezeni), m-am mutat cu domiciliul în apartamentul unui prieten – plecat în străinătate la lucru – situat în oraşul Lupeni.
Cochetam, pe lângă serviciul ca inginer miner, cu jurnalistica, eram colaborator permanent la un cotidian local din Petroşani.
Într-una din zile, după sărbătorirea unuia dintre colegii de la ziar la cabana Căprişoara din Vulcan – exagerând puţin cu consumul de alcool – a doua zi (era într-un week-end), având o durere groaznică de cap, am intrat în prima farmacie care mi-a ieşit în cale (nu prea obişnuiam să frecventez farmaciile pentru că nu aveam de ce), pentru a cumpăra singurul medicament anti-mahmureală care îşi făcea efectul la mine, celebrul şi bătrânul antinevralgic.
Am deschis uşa farmaciei…
***********************************
… şi mahmureala mi-a trecut instantaneu.
Ce medicamente, ce antinevralgice …
Am recunoscut-o instantaneu, deşi au trecut douăzeci de ani de la platonica noastră relaţie, parcă se mai îngraşe puţin, nu prea mult, suficient în schimb să-i scoată în evidenţă – acum mai mult ca oricând – superbele-i forme.
Fireşte, m-a recunoscut şi ea. A roşit puternic şi s-a sprijinit cu palmele de tejgheaua din faţa ei, ca şi cum ar fi simţit o acută nevoie de a se aşeza.
– Bună Camelia; ce surpriză plăcută !
Uitasem de mahmureală, de banalele antinevralgice, aveam în minte doar clipa în care intrasem brusc, nepregătit emoţional, acel „carpe diem” care m-a reintrodus într-o perioadă din viaţă când aş fi fost în stare să-mi dau şi viaţa pentru ea.
M-am întrebat mai apoi: care EA ? Merita ?
Răspunsul, foarte simplu: CAMELIA.
Dar Maria ? Am iubit-o şi pe ea, deşi nu a meritat acea „investiţia sentimentală”. Să fiu totuşi sincer: nu sută la sută.
– Tu aici ?
Şi vocea ei se schimbase, i se îngroşase puţin. Am placat direct pe ideea: vocea unei fumătoare.
– Wow ! Ce surpriză !
Au fost singurele cuvinte pe care am reuşit să le spun atunci, după care am zis – radical direct din doi ! – extrem de serios:
– O cutie cu antinevralgice te rog.
– Sigur, cum să nu ! Cu mare plăcere !
(Exprimare nedemnă pentru o asistentă farmacist, care ar trebui să ofere medicamentele clienților cu compasiune şi nu cu … plăcere !)
Am luat cutia cu medicamente, am plătit-o şi … ceva (sau cineva !), sau chiar poate ambele-amândouă, m-au îndemnat – pe cale spirituală – să mă întorc cu spatele şi mă îndrept către ieşire.
Asta am şi făcut.
Am apucat să prind clanţa uşii în palma mâinii stângi, am apăsat-o în jos când …
– Liviu ! Nu pleca ! Stai puţin !
**************************
Cami mă privi senină cu ochii ei superbi albaştri.
– Şi tu crezi în toate prostiile astea ? întrebă candid.
Apucasem să-i povestesc despre experienţa prin care trecusem în timpul operaţiei ortopedice, experienţa de decorporare care pe mine m-a marcat pentru toată viaţa, cea din anul 1989, pe când ea se tăvălea – foarte probabil – încă în pat cu boxerul.
– Ai visat ursuleţ, continuă ea, zâmbind şăgalnic. Nu există nimic după moarte, doar
întuneric şi un vid inconştient etern.
Se ridică din pat, îşi îmbrăcă pe trupul gol halatul ei rozaliu de casă, după care se îndreptă cu paşi de căprioară spre baia apartamentului, aruncându-mi o privire scurtă înainte de a închide uşa.
– Prostuţule, mai apucai eu să prind din zbor, înainte de-a auzi cum femeia dădu drumul apei în cabina de duş.
M-am ridicat şi eu din pat, m-am îmbrăcat şi m-am îndreptat către bucătărie. Am deschis uşa frigiderului, scoţând o sticlă rece cu suc din care am băut cu nesaţ.
Zâmbeam caustic. Ştiam eu de ce.
Relaţia, apoi căsătoria ei cu boxerul, nu a mers ca pe roate. Un copil născut după ani de tratamente, apoi înseminarea artificială (Camelia avea RH-ul negativ la grupa sanguină A2, cea mai proastă combinaţie posibilă) şi care a decedat la numai şase luni, a determinat ruperea relaţiei, divorţul, după ce fostul ei soţ (care între timp se lăsase de sport şi se apucase de băutură în ritm performant), o băga aproape lunar în spital din pricina bătăilor, la mijloc situându-se geloziile absurde, fără nici un sens.
Fapt care a determinat-o să apeleze la instituţiile statului, iar fostul ei soţ a fost „cazat”, pe drept în fapt, acolo unde îi era locul, adică în puşcărie. Fiind şi recidivist (conflicte multiple în cazuri de beţie cu mai multe persoane, infracţiuni sancţionate – spre norocul lui – cu închisoare cu suspendare, au dus până la urmă încarcerarea la penitenciarul din Bârcea.
***************************
Mereu am fost un individ deştept, cu resurse suficiente spre o inteligenţă peste media societăţii.
Ştiam că relaţia mea cu Camelia va merge bine doar până la eliberarea fostului ei soţ.
Aşa a şi fost.
Într-o stupidă bătaie cu persoana în cauză, acesta folosind un cuţit de bucătărie, în propriul meu apartament, mi-a spintecat tendonul principal de la laba piciorului drept.
Punct.
El a ajuns din nou după gratii, iar eu pe mâna medicului plastician Brătilă de la Spitalul de Urgenţă din Petroşani, care, după o operaţie extrem de reuşită, a suturat tendonul tăiat.
Dar, în acest material, restul nu mai contează, ţinând cont de ceea ce vreau eu să vă povestesc.
Fireşte, relaţia mea cu Camelia a încetat brusc (se dezvoltase în ea un sindrom al „temerii într-un viitor asemănător şi pentru ea” – a plecat din Valea Jiului ! – iar din ultimele mele informaţii lucrează într-o farmacie privată din Iaşi, ea fiind, după tată, moldoveancă).
*******************************
Am reîntâlnit-o cu totul şi cu totul întâmplător, în anul 2009, pe când îmi vizitam nişte rude în Alexandria, în parcarea unui mall de la marginea oraşului, aşteptându-şi noul soţ, un banal IT-ist din „Târgul Ieşilor”.
– Ce faci Cami ?
Mă privi surprinsă şi temătoare.
– Bi… binişor ! se bâlbâi ea.
După câteva cuvinte de curtoazie schimbate, mi-a pus dintr-odată:
– Îmi pare rău că nu te-am crezut.
– Când ? am întrebat eu uimit.
– Atunci când mi-ai povestit de experienţa ta din timpul morţii clinice.
– Păi ? Ce te-a făcut să te răzgândeşti ?
Am aflat că, după ce ne-am despărţit (pentru a doua oară) – bătută de cel care m-a spintecat cu cuţitul – a ajuns într-un spital în stare de inconştienţă, la terapie intensivă, după care a trecut şi ea printr-o experienţă T.A.M. (Trăire în Apropierea Morţii).
Aproape identic cu ceea ce trăisem eu.
Cu mica diferenţă că – în locul tunelului prin care era să fiu eu aspirat – ea a trecut peste un pod, dincolo de care se vedea un câmp înverzit, unde o aşteptau părinţii ei morţi, precum şi Entitatea de Lumină.
Punct.
De atunci, Camelia a rămas un nume, un sentiment, o amintire, o iubire sărată, alături de câteva banale poze alb-negru şi color dintr-un album pe care – până acum – am vrut de zeci de ori să-l arunc în pubela cu gunoi.
Dar nu am putut face vreodată aşa ceva.
De ce ?
Mă întreb şi eu de foarte multe ori. Sunt, din nefericire, mult prea sentimentalist.
Am încercat de mii de ori să fiu altfel, mai insensibil, mult mai rece.
Nu am putut, nu pot şi nu cred că voi putea vreodată.
Punct.
*********************************
Stefan von Iancovich scrie în cartea lui „M-am reîntors din moarte”:
„Am fost un bun sportiv, un om sănătos şi foarte activ.
Am fost educat în frumoasa confesiune catolică. Nu am fost obligat să gândesc, ci am fost îndemnat să cred pur şi simplu.
Această credinţă nu mi-a ridicat vreo problemă religioasă sau filosofică. Am fost preocupat de lucrurile cotidiene, lumeşti, materiale.
Pentru trezirea forţelor divine latente din mine a fost nevoie de o … TREGEDIE.
Cu ocazia unui accident rutier, în starea de moarte clinică, spiritul şi sufletul meu s-au despărţit de corp. Cu această ocazie am înţeles că este de datoria mea să mă ocup de problemele referitoare la viaţă, oameni, moarte şi Divinitate.
Cred că cel mai important lucru din viaţa omului este căutarea luminii şi a adevărului.
Dacă ştim că nu ştim nimic şi considerăm că este necesar să cunoaştem ceva, atunci am făcut deja un pas important.
Afirm de aceea că ( la data de…) am murit şi am renăscut după un timp oarecare.
Am devenit un alt om, cu idealuri, cunoştinţe şi experienţă nouă.”
************************************
Chiar aşa, câţi dintre noi nu am trăit – de-a lungul vieţii noastre tulburi – măcar o cumpănă distins denumită … O VAGĂ TRAGEDIE ?
categories: OPINII

Lasa un comentariu

Trebuie sa fii logat pentru a posta un comentariu.

Featured Video

Despre noi

Bine ati venit la noi! Site-ul infovaleajiului.ro constituie o importantă sursă de informare despre situaţia socio-politică din Valea Jiului şi nu este controlat de nici o structură politică sau grupare economică. Ne dorim sa fim cititi si comentati de un public interesat de chestiunile pe care le dezbatem. Ne dorim ca acest loc sa fie o agora in care sa discutam impreuna cu voi despre viata din spatele unei stiri, despre problemele si dilemele cu care se confrunta oamenii zi de zi, si nu in ultimul rand despre evenimentele cele mai controversate ale momentului. Dorim ca atat cei care citesc, cat si cei care scriu pe acest site sa se simta bineveniti. De aceea va rugam sa folositi un limbaj decent ,fara continut jignitor, obscen, pornografic, abuziv sau ilegal. Incurajam dezbaterile constructive si aprinse, dar nu si atacurile personale. . Dorim ca toti cei care scriu aici sa nu foloseasca un discurs care instiga la ura sau face discriminari de rasa, religie, nationalitate, sex, preferinte sexuale, varsta, etnie, handicap etc. Mediatorul site- ului isi rezerva dreptul de a sterge mesajele care constituie amenintari sau abuzuri verbale la adresa altor persoane care posteaza mesaje , folosesc un limbaj defaimator. Trebuie sa aveti drept de proprietate intelectuala pentru toate materialele pe care le trimiteti pe acest site . Continutul care nu va apartine nu poate fi postat fara acordul in scris al celui care detine drepturile de proprietate intelectuala asupra respectivului continut. Mediatorul site- ului isi rezerva dreptul de a sterge mesajele , lipsite de sens, mesajele care nu se refera la subiect sau scrise intr-o alta limba decat cea romana. La fel se va intampla si cu mesajele scurte, trimise doar cu scopul de a include URL-ul autorului. Site-ul infovaleajiului isi declina orice responsabilitate legata de continutul comentariilor voastre.

Recent Comments